Lacrimile nu-s deajuns

-foamea-

Vremurile s-au certat; Iarna bate-n vară. Primăvara asta, chiar, Bună-i… de ocară. Mici țărani, căci mari nu sunt, Beau pe ”bâjbâite”. Soațele-i mai țin în frâu, La piept dezgolite. Sună câș ceva corect: Beau fără rușine. Ochii lumii sunt pe ei, Pătimași la bine. Gâturile-și umezesc, Des, pe ”omenie”. Zilieri, sau și mai rău, Beau pe datorie. Au familii, ce ades, Îi așteptă-acasă. Cina e, ca și mai ieri, Cu răbdări pe masă. Prunci-s educați de mici, Să n-aibă, să-ndure, Dar, de viață încolțiți, Învață să fure. Greu să crezi, sătul fiind, Cum pot să trăiască. Foamea, oameni puri, corecți, Greu poate să ”crească”. Lacrimile nu-s de-ajuns Să o ”satisfacă”, Și nici rugile nu pot, S-o facă să ”tacă”.