Munte nesupus

Brâul de mijloc-Piatra Craiului

În rochițe mov, sfioase, Garofițele zâmbesc Și, la glume ne-auzite, Se-nfioară, chicotesc. Piatra Craiului înalță Turle albe, de cleștar, Spre un Cer pudrat cu nouri, Răsfățat de-un vânt hoinar. Cu un Brâu de Mijloc, creasta Se încinge, toată-n lung; E poteca ei, cu ciuta Ce-a fugit, de lupi, din crâng. Obosită, cărăruia, Ce doar stânci a tot sărit, Se oprește într-o grotă Cu-n izvor mic, pricăjit. Poate-a fost și el, odată, Un ceva mai răsărit, Dar acum picură-n joaca Unui timp nesuferit. Fără veste, ceața deasă Înghite lumina zilei. Umbrele își pierd esența; Totul e la voia milei. Rece, burnița și-așterne Urmele pe calcar dur. Totu-n jur sclipește tainic, Patinoar gălbui, spre sur. Liniștea se desfășoară Ca voal umed printre stânci. În lacustra desfătare, Grohotișu-i plin de prunci. Sfârtecate, sfărâmate, Steiuri au îngenunchiat Și, un râu de piatră albă, Pe seci pante, au vărsat. Ochii nu mai văd cărarea, Obsedați de ”doar-în-jos”; Se tot pierde-n ceața ștearsă Uriașul zahăr tos. Mai departe, spre Diana, Verdele tresare iar. Brazi stângaci și jepi prădalnici, Din senin, în cale-ți sar. Neguri vin, fără de veste, Din apusul presupus. Formele își pierd candoarea, Pe un Munte Nesupus. În sălbatica splendoare, De un necuprins finit, El renaște prin schimbare, Ca un ”imortel” iubit. Ploaia-n valuri mai acute, Ne îndeamnă s-o tulim. Ce contează-i fericirea Ce, în suflet, o simțim. Calea se lungește-n valea Ce la Plaiul Foii duce. Ca și noi, o culme-naltă, Pleacă-n noapte, să se culce. Nor și vânt, fulger și rază, Apă, aer, foc, lumină, Tot preschimbă frumusețea Ce, te rogi, pe veci să țină…