Omagiu

-caii-

Vise, ca năluci în zbor, Doine, în suspin de dor, Caii, ce zburdă peste plaiuri, În sublimul cânt de naiuri, Cu-orizonturi ce-i așteaptă, Calea să le-o facă dreaptă, Și clepsidre vechi să-ntoarcă, Firul Timpului să toarcă.

Zorile umanității, Ei, în spate, le-au luat, Și-au cărat, și-au tras la pluguri, Și-acum plâng, că i-am uitat. Ei au fost ”motorul” vieții, Și-al progresului trecut, Au dus oamenii departe, Și-au făcut, din trupuri, scut. Herghelii în libertate, Capul și-au plecat, sub frâu. N-au ucis ca alte fiare, Și au sângerat în grâu. În oștiri, la ”vremuri grele”, Clar pășind pe-un ultim drum, Chiar loviți, ei, omul frate, L-au trecut prin foc și scrum. Călăreți, peste oceane, Ca din mit, parcă-au ”căzut” , Iar aztecii și maiașii, Ca pe zei, sfinți, i-au ”văzut”. Vina lor a fost credința Într-un om, cam rău stăpân; Nu au vrut măriri, sau aur, Poate, doar, un braț de fân. (decembrie; pt. mama și tatăl meu; le plăceau caii)