Oprește Lumina

Oprește Lumina și-n ochi o privește! Întreab-o de viață și ”vezi” ce grăiește! De-ți spune că-i pură și albă, s-o crezi! Nu-i cere s-o-arate! Nu poți ca să vezi. De-ți ere, de milă o lacrimă doar, renunță o clipă, la cioara din par. Privește în juru-ți, cum lumea, prin Ea, să-și schimbe ”culoarea”, și-esența, chiar vrea. În albul rușinii, păcatul se spală, iar roșia ură, se ”stinge” ca boală. Iubirea dezmiardă Iertarea cu dor, și lasă în suflet loc mult, pentru ”zbor”. Hulpava privire din mască dispare, căci vede o Cale, în loc de cărare. Vedea-vei, de-asemeni, de umbră, enclave cu semeni, ce scurmă cu boturi jilave. Din pofte curg bale, stropite cu bani, în Styxul ce curge, lărgit peste ani. Și multe, prea multe, ciudate făpturi, ce latră-ori mănâncă, căci sunt numai guri. Ca flăcări, în umbră, vor ”arde” nebuni, ce cred, cu ardoare, că fi-vor străbuni. E-o glumă ”acidă”, cu-n dram de-adevăr; Topoare bat toaca-n Copacul… cu-n măr.