Pagina goală

-”sensul” frumuseții-

Când le-am înșirat pe ”neaua”, Ce se lăfăia-n ”albeață”, M-am trezit că, nu se poate, ”Sensului”, să îi dau viață. Înciudat pe Cer, și mine, Că nu pot nimic să fac, Am decis, ca-n rugăciune, Ca și-n lume, ca să tac. Nu îmi cereți, deci, azi, crezul Să îl scriu, sau să-l ”cuvânt”, Căci, mai tot ce-i ”omenie”, Se pierde, ca vorba-n vânt. Dar, desigur, îmi rămâne Dreptul de a fi ”lejer”, În gândire și simțire, Și să nu mă plâng că „pier”. Poate vara o să vină, Cu ”căldură” de umani, Apți pentru un trai-corvoadă, Pentru prunci, nu numai bani. Să-mi las sufletul să strige Ce, și cum, și când el vrea, Și să râdă, și să plângă, De, sau fiindcă, lumea-i rea. Să las timpul să aștearnă, Liniștea peste trecut, Și s-ascult, în vânt, o doină, Cu ”iz de străbun” plăcut. Florile să-mi ducă dorul Și-n culori să-l oglindească, Și să lase omenirea În mizeria-i firească. Frumusețea să nu-și piardă ”Sensul” tainic, de peren, Cu speranța, c-om pricepe, Că, doar el, poate-i etern.