Pom, sau om
Ca și omul, pomul Când îmbătrânește, Se usucă-n suflet; Doar scoarța trăiește. Înălțat spre Ceruri, Cu un ”Vreau să fiu!”, Protejează ”fiul”, Mic lăstar, ”crud”, viu. Înverzește iute, Doritor de soare, Și-apoi înflorește; ”Câte-or trăi oare?” Se-ntreabă, ca omul, Ce-și crește copiii. Rătăcesc petale; Rătăcesc și viii. Ramuri rupte-n geruri, Vânturi de coșmar; Viață nemiloasă, Cu un trai sumar. Dar el reușește; Fructe dau în pârg. Umanul își vinde Conștiința-n târg. El oferă totul, Chiar de e furat. Omul se pricepe, Bine, la ”cărat”. Cu o sevă-sânge, Plânge în ”rupturi”. Au vrut mult odată, Flămânzite guri. Sus, pe rămurele, Mai are puțin; Îl bate cu pietre, Un copil hain. Răbdător, ca omul Ce pierde mereu, Îi iartă greșeala, Suspinând din greu. Supărat că piatra N-a lovit precis, Puștiul, ce va crește, Înjură decis. Dumnezeul care L-a creat pe el, Îl privea cu milă… Nu erau la fel. Regreta El, poate, Că în pom a pus Mult mai multe ”roade”?… Sau, că omu-i ”dus”? E ”pierdut”, prin pofte, De la dreapta Cale, Și Natura Mamă, O umple de jale. Înfrățiți odată, Pomul și cu omul, ”Vedeau” Viitorul… Omul?… azi doar Pomul?…