Pomilor... ce, triști, tăceți

Pomilor, cu frunza deasă, Oare, vouă, ce vă pasă, Primăvara înfloriți, Iarna-n ”falduri” vă-nveliți, Anul trece, anul vine, Viețile le-aveți iar pline, Oamenii vă venerează, Dar, din crengi, ei vă scurtează, Dar, în inimi de copii, Voi sunteți ființe vii. Nu invidia m-apasă, Ci ”mocirla”-n lume, crasă, Căci suport ”miasma” ei, În urlet de ”derbedei”, Iar pe voi vă văd răriți, Osândiți și doborâți, Chiar și în păduri străbune, Bune-acum pentru cărbune, Și simt munții sfărâmați, De străini, și ”desfrânați”, Cu izvoare ce se-neacă, În ”câmpia urii”, seacă, Lăsând lupii să păzească, Ce-a scăpat, ca să trăiască. Eu nu am ce să v-ofer… Poate o speranță-n Cer, Dar și el, cred, din păcate, Nu v-aude, chiar de poate, Căci, deși viață aveți, Nu țipați, ci, triști, tăceți.