Proștii-și ”țipă” ignoranța

Proști-și strigă ignoranța, În cuvinte cu-nțeles; Sensul lor, de bine-n viață, E, normal, sub înțeles. De ”Mi-e foame!”, țipă unul, Pâine-n gură i-o înfig. Că voia dreptate, tontul, Știe cel ce zace-n frig. ”Sunt sătul”, se plânge altul, Și e ”supt”, de-nalți inculți. Că vorbea de chinul vieții, Înțeleg doar cei desculți. ”Prost mai sunt…”, suspină ”bunul”, Și-i tratat, pe loc, ca ”ei”, De rămân doar două caste: ”Buni-ne-buni”, și ”Buni-mis-ei”.

Sunt ne buni doar pentru cei, Ce tot mișună, ca ”ei”, Printre legi, plăceri, putere, Și impun, sub bici, tăcere.

Sunt ne bun, își spune omul, Ronțăind coajă din pomul, Ieri tăiat, cruce să fie, Pentr-un frate, ”dus” sub glie.

”Ticăloși…”, se-aude-o șoaptă, Resemnată, vinovată, Că, amar de ani în silă, Și-a crescut pruncii din milă, I-a-nvățat ce e credința, Că ”umană” e ființa, Că-n om ura e ”străină”, Iar iubirea e divină.

Proștii-și țipă ignoranța, Ca și mine, într-un sens… În cuvinte-”nflăcărate”, Mă ”îmbăt” cu fumul dens.