Răbdarea apei

Am iubit mult lacul care, Printre dealuri strecurat, Îmi zâmbea în zori de ziuă, De o boare răsfățat. M-aștepta să-i laud fața, Ce-n mici valuri scânteia, Și să-i mângâi depărtarea, Ce-n privire se pierdea. Se-oferea, cu încântare, Celui ce voia să bea, Și primea la sânu-i, tandru, Oameni buni, și lume rea. Unii aruncau gunoaie, Ca și ei, în apa lui, Și-l călcau, cu cizme sparte, Ca și sufletul, de-un ”cui”. De metal, sau răutate, Nu vreau ca să spun acum, Când privesc la care pline, De păcate-n lung de drum. Trupuri, ce ”purtau” în fapte Obiceiuri de imaș, Se clăteau în apa dulce; Murdăria n-a rămas. Chipuri, de plăceri pătate, Încercau, câte un pic, Să se spele de păcate; Reușeau? Nu pot să zic.

Nu știu cum, și cum se face, Că mă iau de semeni dragi, ”Șerpuleți de sân” de care, În zadar, să-i scoți, tot tragi. Însă locul, ca splendoare, Îl simțeam ca ”El”, al meu, Căci, în apa răbdătoare, Îl simțeam pe Dumnezeu.