Suflete, prea triste nave

-căzuți în umbra sorți-

Ca un fund de mare-a morții, Presărat doar cu epave, Lumea noastră tot înghite, Suflete, prea triste nave. Valurile vieții-”ncinse” De furtuni, gen pasiuni, Fac și fac, mereu, epave, ”Hrană” pentru-adânci genuni. Mulți, căzuți în umbra sorții, Cu Lumina obturată, N-au puterea să mai creadă, C-or ”pluti”, din nou, vreodată. Cu privirile-”năcrite”, De ce văd, și ce-au trăit, Se agață, ”pai de șansă”, De suflet istovit. Zorii-i văd striviți de noapte; Cerul, ca ceva pierdut. Poarcă-parcă-a fost și zâmbet… Amintirea a durut. Trupurile zac, strivite; Conștiințele, la fel. Totuși, fiecare ”simte”… Ce? Nu știu… dar… poate El.