Tica... tac

-undeva, în praf de scrum-

Ceasul bate orele, Ignorându-și clipele, Lăsând luni, ca ielele, Să îngroape zilele, În ani zgrunțuroși, ce ”curg”, Rupți din Timpul demiurg, Ce creează, fără jenă, Gol în lumea chiar perenă, Ce se ”stinge” ea în ea, În șlagăr de cucuvea, Și renaște doar arar, În ceva, ce… n-am habar. Trist, văd omul tot mai rău, Chiar cu suflet de călău, Distrugând și pom și aer, Și plângând, apoi, de fraier, Că n-are ce mai jertfi Poftei lui, gropar de-a fi, Pentru tot ce viață are, Ca uman, ocean, sau floare. Și așa, fără a ști, Groapa-și sapă zi de zi, În pământ, dar și în zori, Îmbâcsind, cu moarte, nori, Și rămâne cu-n amic, Ceasul, care face ”Tic!”, Cu un ”Tac” pierdut pe drum, Undeva, în praf de scrum, Unde-n liniștea eternă, Viața fâlfâie… în bernă.