Timpul propriu

Răsfirată-n Timpul Urgisit să fie, O joacă perenă, Fără ”omenie”, Lumina-și urmează Drumul ”stins” de soartă, Spre o Veșnicie, Ce-i, ”din fașă”, moartă.

Din istorii, ”umbre”, Rând pe rând, s-au ”șters”; Au rămas legende, Ce s-au ”zis din mers”. Rădăcini de sânge, Împlântate-n om, Își pierd din vigoare, Și când moare-un pom. L-a creat Natura Într-un mod ciudat. E secretul care, Nu a fost trădat. A lovit cu fiare, Și cu foc, în lemn. A secat izvoare, Fără-un scop prea demn. Apa, focul, glia, Aerul, și restul, Au tăcut, cu teamă; A ”vorbit” doar ”prostul” În cuvinte plate, Îngâmfate-n sensuri, A decis, el singur, Că-i stăpân pe ”ceasuri”. A văzut Vecia Ca un Timp ”închis”, Fără-a ști că, groapa, Astfel și-a deschis. Viețile au Timpul Propriu cât trăiesc. În acesta-i altul, Preschimbat, firesc. Omul, în trufie, Moartea-a inventat, Și-obsedat de asta, Viața și-a scurtat.