Veșnicie-ngustă

Pe o masa lăbărțată, Pătură pe camp întinsă, Își mînca, cu zile, pita, De soare, cam mult, încinsă. Gustul ei era cam ”jalnic”, Căci, doar lacrima-a sărat-o; Vântul ce-adia șăgalnic, Cu puțin praf a pudrat-o. Scârțâia în ochi lumina, Dintr-n gând cam necurat: ”Dumnezeii ei de viață!…” Cerul nu s-a bucurat. Nu a dat în el cu trăznet; Bună, ploaia ar fi fost. L-a lăsat în voia sorții, Cu nimicul lui de rost. A plecat, sătul, da toate, Doar cu șansa de ”a fi”. De-a cerut iertare, poate, Când vom fi, în Iad, vom ști. ”Sună” parcă-a certitudini; Raiul, cred că-i gol, de mult. Când credința e hulită, Nu pot îngerul s-ascult. Jale, lasă moștenire, Lumea îmbibată-n ”ban”, Și o ”Veșnicie”-ngustă, Numărată an de an.