Viile ”Lumânări”

”Umbre” lungi vorbesc în șoaptă; Gânduri nu mai au de ”spus”. În cuvinte dezlânate, Unul bâiguie, ca ”dus”. El, de luni și luni de zile, Repeta, trist, ce dorea. Se vedea ”îndepărtarea”; Flacăra din ochi pierea. Fețe palide, ca ceara, Lumânări la cei ce zac, Păreau vii-n oarba lumină, Scăpată de-un bec posac. Resemnați, privesc la viața Ce se scurge an de an, Mulți ”uitând” chiar să mai spere, După-atâtea rugi în van. Rar zâmbesc, grimase strâmbe, Chipuri reci, schimonosesc, Ca o ultimă dovadă, Că-n ei, suflete trăiesc.