Lăcașul din noi

Undeva…aicea… poate chiar în noi, S-a zidit Lăcașul, cu pereții goi. Ca o viață nouă, sau ca moarte poate, El este lumina, închisă în carte. Slovele de fapte, sau de renunțări, Fulgeră în noapte, sau dispar în zări. Chipuri prea-iubite, sau uitate iar, Zâmbesc în icoane, sau se sting în jar. Turle de speranțe, într-o lume sumbră, Neagă resemnarea, sau se-ngroapă-n umbră. Bolți de duioșie, ce simțirea fură, Protejează pruncul, răstignit cu ură. Liber e oricine, să aducă-n el, Ce-i frumos în viață, sau ce e mișel. Poate să invite, amintiri de sfinți, Sau cheflii de-o seamă, ce scrâșnesc din dinți. Nu-l oprește nimeni, să picteze flori, Sau să lase pete, pline de fiori. Lespezi de morminte, poate să slăvească, Sau în piețe plate, să le arvunească. Crucea-o poate ține și în suflet doar, Sau o poate smulge, silnic, din altar.

Admirând splendoarea, unui simplu pom, Mă-nfioară gândul: „Greu e să fii Om…”