Macul

-soarta poetului-

Pe izlazul ars de soare, ”Ruginit” în lung apus, Turme ”stafidite” umblă, Dup-un ”verde”, de mult ”dus”. Cai și vaci, și oi și capre, L-au ”bătut” astăzi în van; Ochii, pofticioși, se-ndreaptă, Înspre zare, spre un lan. Nici o șansă, e departe; Locul lor e doar aici. Rumegă fire uscate, Și o ”urmă” de urzici. Capete plecate, mute, Se întorc, pe seară-n sat. Poate mâine au o șansă; ”Câmpii”, cu speranță-i ”bat”. … Cerul a aprins, în taină, Palida lumină-n zori. Pe imaș, ca o minune, Un ”puiuț” micuț, de flori. Singur, în pustiul vieții, Și-a cerut dreptul la viață, Și, în ”sângele” trăirii, S-a schimbat, ca El, la față. Cu petale-mbujorate, Ca obrajii de fecioară, Se oferă, pur, privirii, Neștiind cât o să-l doară. Curbe-n unduiri sublime, Echilibrul îl desfid, Și-n duioasa răsuflare, Simte-un sărut avid. E doar Boarea cea hoinară, Ce, cu lacul, a ”trăit”, Și acum, fără rușine, Macul scump, îl vrea iubit. El acceptă, se-nfioară, Și, mai mult, se înroșește, Ca o flacără nestinsă, Ce, în pasiuni trăiește. … Mugete scurmă tăcerea Și se ”scurg”, în șir, din sat. De o hoardă hămesită, Praful, în copite-i luat. Pe imaș, și căutarea, Pare, iarăși, fără rost; Doar o vacă-i încântată: -Ce noroc, că prima-am fost!…