Ninge-n amintirtea vieții

-prima zăpadă-

Ninge-n pas șăgalnic, de damă-n plimbare; Vrei nu vrei, privirea, ți-oprești pe ”mișcare”. Ninge ca o vorbă, de timid iubit, Ce, de parteneră, psihic, e zdrobit. Ninge ca o șoaptă, de prunc mititel, Gângurind, cu poftă, la un sân rebel. Ninge cu lentoarea, binelui de ”sus”, Și a constatării că, ce-a fost, s-a dus. Ninge cu răbdarea, obositu-i neam, Ce așteaptă Moșul, cu Binele, -n geam. Ninge-n zboruri line, de fulgi răsfățați, Ca o mângâiere, pentru cei plecați. Ninge cu suspine, într-un geamăt mut, Ca o țară mică, dincolo de Prut. Ninge cu dreptatea, fulgilor la fel, Nu ca și umanul, alungat de El. Ninge a Vecie, pentru-o Clipă doar, Pentru o ”trăire”, mulțumită rar. Ninge-n fericirea, unui zbor divin, Căzând peste-o ”turmă”, cu spirit ”ovin”. Ninge-n rugă- pură, peste cei ca noi: -Lăsați vii copacii, chiar de-acuma-s goi! Ninge-abia a lene, lent doream să zic, Căci, de lenevie, n-am ce să mai zic. Ninge-a puritate, peste-un s/tat ”murdar”, Ce-și ”curăță” aleșii, de pofte, -n zadar. Ninge doar în ”jos”-uri, rareori în sus, Cu Dreptatea care, ”la vale” s-a dus. Ninge ca speranța, în vorba ”în vânt”, Ce piere ca neaua, topită-n pământ. Ninge cu regrete, tardive în dor, Ca și fulgii care, știu, când cad, că mor. Ninge-a alinare, mângâind ce-ating, Iar sclipiri de gheață, în inimi se sting. Ninge-a izbăvire, chiar în aprig vânt, Și-n cuvinte pure, pe rânced pământ. Ninge cu decență, cu iubire chiar; Lăcrimă e fulgul, pe obraz, fugar. Ninge-a dor de ducă, cu mintea hai-hui, Într-o altă țară, fără pofte-n cui. Ninge a știință: apă, aburi, nori, Amintind de gerul, din casă, în zori. Ninge-a stat degeaba, doar ca să privești, Și, l-așa plăcere, nu te-mpotrivești. Ninge cu rețineri, de om chibzuit, Ce ”vede” minciuna, ca pe-un ”bâzâit”. Ninge-a rătăcire, la răscruci de vânt, Peste-u neam, cu doina, imnul cel mai sfânt. Ninge-a amăgire, pentru lumi mai pure, Dar albul dispare și n-au timp să-l fure. Ninge pe-a lor cale, drept, de sus în jos; Nu se-”nvârt” ca omul, după ”zahăr tos”. Ninge în neștire, ca de-o lege nouă, Pregătită-n taină, ce ne ”rupe”-n două. Ninge, tot mai ninge; ies, renunț la foc. Mic nebun, probabil, cu fulgii mă joc. Ninge cu finețe; tac, nimic nu zic. Sufletul se simte, răvășit un pic. (în amintirea copilăriei…a părinților… și nu numai)