Apun zorii

Cu privirea adumbrită De un Cer morăcănos, Mă-ntrebam, de ce-o fi oare, La lumină cârpănos. Zorii, zgribuliți de ploaia Ce căzuse-aproape-o noapte, Se-ndurau cu greu să iasă, Îmboldiți de noapte-n spate. Prinși în Timp, de caruselul Ce se-nvârte vrei nu vrei, Cam dormeau pe ei, sub zarea Îmbâcsită de nori grei. Noaptea, invitată parcă Să se-ntindă-n plină zi, Luase-n mreje-un om, cu craniu, Curioasă: ”Ăsta-o fi?” ”A nu fi…” îi spune Moartea, Cu-a ei stare de a sta, Căci, ”A fi”, era problema, Ce, bătăi de cap, îi da. Se pierdea și ea în smogul Ce-mbâcsea un cald oraș, Cugetând, cum să-mprumute, De la Iad, iar, un făraș…