Balada pruncului

Toată ziua-nveți, Și n-ai șapte vieți, Să trăiești cum vrei, Nu la ”un-doi-trei”, Căci, abia născut, Te pun la crescut, Ca să mergi apoi, În labe de soi, Cam pe oprice cale, Cu ”buff!-uri de jale, Cu năsucu-n vânt, Căci n-au nimic sfânt, Și vor ”Hopa!”-zbor, Târâș pe covor, Și îți spun povești, Fericit să crești, Și când vrei ceva, Iese altceva, Căci așa e-n viață, Când nu ești în față, Și înveți, ca nou, Bland vițel, nu bou, Până prinzi și glas, Fără drept la ”Pas!” Uraa! Un cuvânt Susură a cânt, Dar altul, cei doi, Vor să scoți apoi, Și deprinzi cu greu, Tot stâlcind mereu, Vorbele de bine, Ce n-au loc de tine, Și, bătut la cap, I-o dai greu de ”cap”, Dar te străduiești, Să-nveți să trăiești, Nu-nțelegi nimic Din tot ce îți zic, Și, desi ești mic, Tot regreți un pic, Că e lumea rea Și face ce vrea, Că nimic nu știe, De ființa vie, Și degeaba vrei, Să discuți în trei, Să le spui deschis, C-au cugetu-nchis, În rigori de fier, Și vorbe ce pier, Că ai timp destul, Să ajungi ”sătul”, De științe reci Și suflete seci, Căci tu îi iubești Și că, viu, trăiește, Că dragoste vrei, Și că-n Cer sunt Trei, Ce-au înscris în ei, Viața, cu temei, Ca și-n tine-acum, La-nceput de drum, Și că, ”educat”, Uzi, decent, un pat, Ca să arăți clar, Chiar de-i în zar, C-are și voință, Plăpânda ființă…