Foame goală

Ironiile se ”gustă” Doar de cei ce le-au trăit, Sau de cei ce, de pe ”lături”, ”Săturați”, nu au crâcnit? Căci o anecdotă spune, Că Volodea-a fost închis, C-a strigat, în gura mare, Doar ”Mi-e foame!!”-n ”Paradis”. Locul sfânt era Kremlinul, Ca, la noi, drac Parlament, Pline, ambele, cu ”trufe” Demne… de-un ”stabiliment”. Dar, ciudat, și Alioșa, Sau Ion, un alt ”surat”, S-a trzit, închis, la rându-i, C-a țipat: ”M-am săturat!!” Ironia vieții frate, E, că ei, s-au întâlnit, După ce, de ”flămânzeală”, Ca și noi, au ”mârâit”. Ce-au primit? Răbdări zdrelite, Și cu sare din prisos, Căci aveau saline faine, Ce scot carnea de pe os, Dar la noi, viața-i mai ”dulce”, Felu-doi fiind sărit, Cu desertul minciunele, Sufli-n ”ciorbe”,” aiurit”. Căci ele-s de multe feluri, Cu culori de drac partid, Sau pestrițe-n ”grupulețe”, Ce hrănesc alesu-avid. De mâncare era vorba? Aauu! Scuzați! Iar m-am pripit; Mă gândeam la ”tochitură”, Ca amestec, ”aurit”. Pofte am ca orișicare, Ce, cam gol, cu gol trăiește, Și, cu burta-n gât, de-sigur, Înghite, în gol, firește. Deci, vorbind de Foamea goală, Și de săturat de ea, Ne cârpim viața cu vorbe, Așteptând pomeni sa/ă/dea…