Tot minte de potaie

-M-am săturat! mi-a spus poaia, Flămândă clar de libertate, Că o legasem, chiar aseară, Pentru comisele ei fapte. -Dacă ziceai că vrei dreptate, Cu lanțul atârnând amarnic, La fel ca oamenii din case, Te mai credeam; zâmbeam șăgalnic. -Tu una zici și alta ”macini” În mintea ta, perversă, fadă, Ce nu-nțelege că, la câine, Dreptatea stă, și doare-n coadă. Căci, sincer, noi de ne-am dori-o, Ne-ați oferi-o voi, ”stăpânii”, Fără ”egal” în lumea largă, Cu-atât mai mult, cu noi, cu câinii. Și-atunce, sincer, zău, ”Stăpâne”, Dacă-mi permiți să-ți spun pe ”nume”, De ce vrei tu să-mi dai ”dreptate”, Când știi că vă ”mâncați” în lume? Dacă mi-e foame și, pe drumuri, Găsesc un pui, scârbit de soartă, Și îl ajut să nu mai rabde, Te dai de ceasul-morții-ndată. Dar mi-a fost foame, înțelege, Căci bani nu am, să dau comandă S-aducă altul de mâncare… Și asta-i drept, sau e osândă?

Mă ”lua peste picior” potaia, Dar am răbdat, să văd ce poate. -Și zii așa, stăpân și câine… Prieteni sinceri pân-la moarte… -Când bățu-l ții pe după ușă, Și lanțuri atârnând pe garduri, Mă bucur, poate, înc-o dată, Că noi, cu voi, nu suntem ”neamuri”. De rabd acum, și stau în cușcă, Flămând, privat de libertate, E pentru că îți plâng de milă… Pleci la servici și e… Dreptateee…