Zeița ”dreptății”

-ironii amare- De auzi ceva de bine, Despre mine, despre noi, Tu să-nhami plugul la oiște Și să ari… căci suntem boi. Vei simți atunci ”dreptatea” Cam vărsată, zi de zi, Dintr-un talger de balanță, De-o zeiță, fără-a ști. Ea-i cu sabia în mână Și, la ochi, legată strâns; Asta, să nu vadă viața, Căci ar izbucni în plâns. Altu-i sensul? Nu de jenă? Dreaptă vrea să fie ea? Nici șpaga nu vrea s-o vadă? Ce mănâncă și ce bea? A! E zână… sau zeiță? Totuna nu e, să știi, Căci, balanța de putere, O suportă doar cei vii. Cum? Nu ”forță” ea împarte Pe cel talger ruginit? Tu îl speri în echilibru Și, pe veci, încremenit? Pare-o glumă, dar nu-mi place, Când văd adevărul crud. Pârguit ar fi mai bine? Și statuia? Pare nud. A avut haine sărmana? Le-au furat cu împrumut? A mai fost și poleită? Pot, din Viață, să mă mut? Unde?-n lumea ei, firește, Cu dreptate răsfățat, Căci, la noi, Doamne ferește! Prea mulți ”zei” ne-au ”curățat”…