Mănăstirea

Pierdută în umbra iubirii de neam, Sub coama de codru pierit an de an, Cu turla surpată de vânt și de ploi, Se stinge în golul, crescut trist în noi. Se roagă sărmana și plânge-n nevoi, Uitată de mine, străină de voi. Pe ziduri doar cuiul, odat blestemat, Mai zgârâie nume, de morți, de soldat. Un clopot se zbate, izbit de dureri, Mustrarea se pierde, în alte tăceri. Altarul se frânge, sub pas de străini, Românul se roagă, mai mult de vecini. În lacrimi icoana zâmbește de-odat, Un tânăr se roagă, în secol turbat.