Minunea, Speranța și Infinitul

Dacă minunile-ar fi vii, ne-am îmbâcsi de bine Și poate chiar am renunța, la ele a mai ține. Căci nu-i totuna să le vrei când n-ai nicicând de unde, Sau să le vezi când altul vrea, în lanțuri stele-a prinde. Dacă minunile-ar trăi, cu noi, în fiecare, Ne-am speria, fără a ști, că nu avem scăpare. E greu să crezi, când nu mai vrei, c-un „altfel” chiar există, Când poate doar în vise, rar, neliniștea e tristă. Dacă minunile-a minții, sau ar rămâne mute, Am aștepta la infinit, de rugi vii să asculte. Atuncea triști vom anula minunea ca speranță, Iar fapta vieții i-o vom da, în infinitul-pas-distanță. Și doar atunci vom transforma speranța în minune, Căci Veșnicia are-un sens: e-un infinit… ce „Mamă!” spune.