Moartea

Pe un prag de soartă.

Pe un prag de soartă, Viață și numită, se strecoară umbra, Moarte denumită. Fără grabă parcă, sigură pe sine, s-a oprit odată, tristă și la mine. -Nu ne-am mai văzut de un car de vreme. Te-am iertat atunci, când tăiai la lemne. -Nu a fost să fie, nu că n-ai fi vrut. Nici cu mina aia… Cine-ar fi crezut. -Ai noroc cu carul. Nici acum nu pot să te iau cu mine. Am complet un lot. -Pentru ce atuncea te-ai oprit din drum? Că ți-e dor de mine, nu cutez să spun. -Poate plictisită, poate că mi-ești drag. M-am decis: de mâine, vreau să mă retrag. -Ce vorbești în dodii. Nu poți să o faci. Cum să lași tu omul să trăiască-n draci? -Ce nevoie are să îl iau cu mine, când ucide-n locu-mi, mult mai des și bine. A plecat și-mi pare, rău că Nemurirea, a lăsat s-o toace Ura, Nesimțirea.