Moartea Pustnicului

Rupte din ceruri apele cad. Plâng pe coline codrii de jad. Stâncile aspre, de mușchi adulate, Tainice vremuri poartă în spate. Grota se pierde în munte sfios, Prinsă-n izvorul ce doarme frumos. Roca scobită de mâini tremurânde Ține-n altar lumânări prea plăpânde. Flacăra-și pierde tăișul de foc; Palidă-n neguri, sfințește un loc. Ruga e mută, în gând și-n simțire. Vaietul lumii se vede-n privire. Capul se pleacă pe piatra străbună… Crucea-i alunecă, rece, din mână. Trupul se frânge în ultim suspin… Glia îl cere, cu dreptu-i divin. Singur în moarte, la toți cu un gând… Codrii sălbateci îl strigă plângând.