Monstruleții

Cînd Nimicul doar era, fără-a ști de sine, Un Cuvânt a întrupat Viața-n Rău și Bine . La Origini n-auzeai precepte morale, „Exista”, sau „nu era”… precepte banale. Nimenea nu se plângea, că e-n „transformare”, Apărea, când dispărea, altceva sub soare. Mai apoi, prin voia sorții, sau greșeală totodat, S-a „născut-creat” din Voie și-un „ceva” nevinovat. Nu știa să facă multe și de vrut nu vrea nimic, Că era-n vârtejul vremii, doar un om, în tot prea mic. Din „eroare” calculată, cu un risc de acceptat, S-a-nmulțit lumea cu „alta”… propriu și la figurat. Dar apoi s-a rupt zăgazul poftelor de „vreau!” și „au!” Și-o puzderie de „monștrii” la Natură-au făcut: „Bau!!!” Monstruleți, cu mic și mare, doar cu drepturi învățați, S-au trzit, uimiți se pare, că de Moarte-s vinovați: Că răpesc fără a pune, Viață-n loc de vieți distruse, Îngropând la bunăstare vietăți ca pe produse. Că nici semenii nu-și iartă și-i ajută să dispară, Câte unul, sau grămadă, pe-a puterii lungă scară. Pe Pământ, în ciclul Vieții, Omu-și vede Viitorul… Unii zic că-i Începutul… Alții că e cert… Sfârșitul.