Părinții se grăbesc să moară

Copiii cresc și n-au nimica

Trăim în secolul în care Părinții se grăbesc să moară. Copiii cresc și n-au nimica Când ies pe porți de ghimpi, din școală. Copiii cresc și n-au nimica, Dar cer și vor și n-au de unde. Nepoții vin în sărăcie, Părinții sufletul și-ar vinde. Ca să le lase n-au prea multe, Că au trăit de ieri pe mâine. Cu trudă au zidit căsuța, Mâncând mai rar un colț de pâine. Să moară se gândesc atuncea, Cu sufletele zbuciumate, Și-nalță ruga către ceruri: -Ne iartă Doamne de păcate!

Căsuța veche, zdrențuită, Ca viața ce-a apus în chin, E plină de copii și soațe, Ce-au un tavan, în timp hain. E trist când din iubirea pură Au renunțat la bunul sfânt. A fost o șansă s-aibă totul? Părinți-n cer, ei pe Pământ?