Pe un prag de soartă

Salcia

Pe un prag de soartă răvășit de valuri, Răstignită-n crucea unor rupte maluri, Plânge-ndurerată, pururea plecată, Salcia pletoasă, de bunici lăsată. Dintr-o creangă mică a crescut cu ei, Ei i-a dat o frunză, lor abia tulei. Au rănit-o alții când au încrustat, Două inimioare, fată și băiat. Fiul lor cel mare a murit de mic, Nou-născutul însă a crescut voinic. Vijelia cruntă și război numit, I-au răpit stăpânii; pruncul n-a pierit. Ea, la rându-i, fragedă și pură, A rămas la poale doar o uscătură. Trunchiul scorburos ros de suferință, A trăit cu greu prin lăstari-ființă. Ce dacă nu poate să grăiască iar. A făcut-o-n vise și în nopți de jar. A iubit copiii ce-o trăgeau de păr. I-a pitit pe alții ce furau un măr. Trupurile goale nu le-a alungat, Le-a primit în umbră și le-a mângâiat.

Timpul n-a iertat-o. Vântul, nici de fel. Crivățul în iarnă a făcut măcel. Cu un vaiet tainic, nu de simplu pom, A căzut pe ghiață, ruptă ca un om. Prea grăbit, cu mila rătăcită-n cer, Un sătean tot taie crengile ce pier. Doi copii-l ajută, trunchiul rupt să-l care, Au acum căldură; nu prea au mâncare. Primăvara vine. Ochii triști se-opresc, Pe un mal pe care alții înfloresc.