Soarele rău

Mă uitam la Soare, cam „chiorâș” aș spune, că lucea aiurea peste biata lume. Nu-l „vedeam” prea bine; nici că nu puteam, că sclipea-n neștire, chiar și când plângeam. Să îi zic vre-o două greu m-am abținut. Pârjolea-n neștire totul în ținut. Cu indiferență l-am tratat voit. Înroșit de-obidă, ne-o „cocea” mocnit. Un cățel într-una mă-ndemna la milă: -Lasă-l, că e singur, chiar dacă-i lumină! Altul, de departe, mă lătra de zor: -Iarna o să vie! -Da, cu el decor. Un pisoi, pe masă, se lingea pe bot: -Fără el nu-i umbră! -D-asta nu mai pot! Mă ducea cu vorba, după ce furase, Un copan cu carne și-mi lăsase oase. Minte de pisică. Capete de câini. Eu gândeam ca omul; printre ei(alți) nebuni.