George RogozPoezie și proză

Ironii amare

Speranța

Mușcata

Lacul, gheață e de mult, Strâns în chingi de maluri sumbre. Liniștea-i stăpână iar, Oamenii răzleți sunt umbre. Cu răbdarea zdrențuită, De necazuri și dureri, Se retrag în case goale, Încrustate în tăceri. Flacăra de vis e oarbă, Rătăcită într-un gând. Resemnarea e stăpână, Într-un vaiet stins și blând. Tremurând în haine ude, Doi Copii se opintesc… Zboară săniuța-n vale… Cel puțin simt că trăiesc. Tații beau din căni uitarea Vieții ca un crunt destin. Mamele se roagă-n colțuri: „Poate ne ajuți… Amin!” Cu privirea-ncețoșată, Doar de Timp, sau de trăiri, O Bătrână-și pierde șirul Unei palide-amintiri. Moșu-și trage cerga groasă Peste un picior scurtat; Rar toiagul îl mai poartă, Peste prag, în vânt turbat. Ca un semn venit din Ceruri, Nevăzut, sau doar dorit, La un geam sculptat în gheață, O Mușcată-a înflorit.