Spinii

Un ciuline, cu o floare de un roz desăvârșit, m-antrebat, pe drept se pare: -Eu de ce nu sunt iubit? L-am privit chiar cu-ncântare… Luat „ca unul” e frumos, se ridică demn în soare, mândru, tainic și sfios. Mândru, că nu vrea nimica de la sol și de la ploi. Crește-n Dumnezeu cu frica… I-a rănit un Prunc… prin noi. Tainic, se închide-n sine întristat și-ndurerat. Cu o za de spini se-ncinge… Nu se lasă mângâiat. Cu sfioasă resemnare se retrage din decor. Nu ne cere îndurare… Singur e… ca cei ce mor. I-am răspuns la întrebare cu un zâmbet ca de chin: -Porți simbolul de durere, un stigmat plin de venin. Nu e vina ta că Viața să te apere a vrut. Chiar splendidă de-ți e floarea, nu permite un sărut. Tu „arzi” mâna ce te ține și la nunți și la mormânt. Condamnat ești, doar cu semeni, să te-ntinzi azi pe Pământ. Nu te plânge de iubirea ce ucide floarea-n van. Tu trăiește-ți viața simplă, viu și-n margine de lan.