Stelele

Stelele sunt sufletele celor care ne-au părăsit, dar care mai au pe cineva drag pe Pământ. Ele râd și plâng odată cu ei, dar nu se văd, căci depărtarea, ca și indiferența, șterge detaliile bucuriei și suferinței, lăsând să se vadă doar un întreg amorf, ca un om, ca o stea. Când vorbești despre „oameni”, poți spune ce vrei. Când discuți despre „un om”, trebuie să ții cont de unicitatea lui, a oricui, mic, sau mare, iubit, sau urât, drept, sau nedrept… Iar stelele sclipesc și ne ceartă și ne iartă, căci știu cât de mult le iubim, deși unii le invidiază, că sunt reci și distante, că nu suferă din orice vorbă, sau faptă, sau gând nerostit, ascuns de toți, dar nu de sine. Sărmanii… Nu știu cât de mult le doare singurătatea în căldura lor arzătoare care împiedică pe oricine le iubește, sau îl doresc ele, să le mângâie și să le șoptească cu dor, ca unei femei, că sunt frumoase, spelndide, imposibile.