Ultima gară

Trenul vieții s-a oprit iar, câteva clipe, lungi, însingurate. A plecat și iar s-a oprit; la fel. Am vrut să mă mișc, dar nu am putut. Prea mulți se înghesuiau să mai vadă-prindă o gară, oricare ar fi fost ea. Mulți coborau, țipând că au ajuns undeva, oriunde. Prea mulți ezitau, neștiind unde și cine sunt; coborau și urcau, luați de valul celor ce mai voiau ceva, într-un sens, sau altul. Alți mulți se hlizeau la ferestre, satisfăcuți că stau comozi, în timp ce alții aleargă după un loc, într-un tren plin, întotdeauna plin, căci era doar Trenul Speranței spre Gările Vieților mai bune… Și se înghesuiau și se călcau fără jenă, reținere, sau milă. Murmure, voci, apoi țipete isterice… Iar Timpul trecea, sau sta, în trenul neliniștilor perpetue, străbătut brusc de fiorul unei vești îndoielnice: -Capăt de linie… A speranțelor împlinite, sau… Ultima Gară a sufletelor însingurate, nu-i așa, fiecare moare singur!?…