Un Infinit

Pas cu pas, din generații, Infinitu-am construit, Sau am vrut, că nu se știe, Dacă chiar am reușit. Cât am vrut să fim aceia, Care-n Infinit și-un pas, Să se-ntrebe: „Ce-i în față?” Dar pe loc noi am rămas. Iar în zarea infinită, Undeva, în Infinit, Ne vom revedea vre-odată, Ca să spunem: „Am trăit!” Vor putea urmașii noștrii, Altcândva, în Infinit, Lacrima în ochi să stingă, Murmurând: „Cât ne-au iubit…” Vor rămâne neștiute Miliardele de vieți Ce-au văzut lumina zilei Printre grati-n groși „pereți”.