Veniți

Veniți, e vremea să ne pieredem În nemurirea dintre ore. E-un fel de-a zice la plăcere, La vise-amăgitoare-n vrere. Nu vă grăbiți, e loc destul de vină Și-n ceruri sus, dar și mai jos, în tină, Căci numai gândul nu-i deajuns, Femeia ca icoană să o țină. De treceți pragul Raiului, spre noi, De unul singur, sau de mână doi, Uitați-vă în urmă doar o dată, Ca început și ca sfârșit de soartă. Mai zăboviți pe-acolo, printre nori, În vis de stele și de sori Și nu vă întristați că plânge vântul, Când ne aude nouă cântul. E-un visător și-un aiurit ades, Ce doarme gol în florile din șes, Neînvățat cu chinul și cu jalea, Ce ne deschide nouă calea. Nici norilor să nu le dați crezare, Că omu-i trist din zare-n zare. Iar stropii translucizi de neființă, Nu-s picături de suferință. Veniți, e vremea să ne pierdem, În Nemurirea fără ore. E-un fel de-a zice la durere, În gând, în faptă, în tăcere.